Suflet

Ma aflu la marginea unui abis. Privesc in jos si ma intreb daca mintea mea poate cuprinde tot ce se afla in acest abis. Intrebarea e gresita. Stiu eu cum sa cunosc tot ce se afla in acest abis? Siluete din ce in ce mai sterse plutesc in aceasta imensitate pana dispar in intunecimea adancului. Cunosc doar marginile abisului. Si vad oameni cunoscuti, apropiati mergand alene pe acest pamant instabil. Insa nimeni nu se apropie, nimeni nu ma ia de mana "Hai sa exploram!" Se multumesc cu scoarta sufletului, nu doresc sa cunoasca mai mult... le e frica. De ce ne e frica sa ne cunoastem pana in cele mai adanci maruntaie? Lucruri nedescoperite zac in noi de atatia si atatia ani, asteptand sa le descopere cineva. Dar ne e frica de intuneric, ne e frica de fantasmele pe care le putem gasi acolo. Cine suntem? Intrebare infricosatoare pe care si-a pus-o oricine care a pasit pe pamantul acesta. A reusit cineva sa raspunda la aceasta intrebare in totalitate? A gasit cineva "capatul" sufletului omenesc?

Stau si privesc in jos, incerc sa scrutez intunericul, dar nu se vede nimic. Imi e frica sa inaintez, degetele de la picioare au depasit cu putin marginea abisului; daca voi cadea in sufletul meu si nu voi mai putea sa ies? Nimeni nu va observa, sau le va fi prea frica sa vina dupa mine. Privesc inapoi, cunoscuti imi fac cu mana zambind. Parca sunt inconjurati de ceata. Cineva face o incercare, se apropie atat de mult, atat de mult incat pot sa ii ating varful degetelor mainii intinse. Dar se razgandeste... Se intoarce fara sa priveasca inapoi. O fluturare de haine si piere in ceata. Stau si ma intreb daca va avea cineva curajul sa paseasca cu mine in necunoscutul sufletului meu. Am incercat o data. Imi aduc aminte vag, dar am ajuns doar la cativa metri de suprafata. Totul era de neinteles; diferite senzatii ma cuprindeau, dar nu intelegeam; asa ca m-am lasat pagubasa. Aveam nevoie de ceva, de cineva mai exact care sa ma invete cum sa deschid ochii asupra acelor senzatii ciudate pe care nu le intelegeam. Dar unde era? Stiam ca va veni, stiam ca va avea curaj sa imi infrunte propriile temeri, sa se lase sa cada in acest abis, in sufletul meu, sa ma cunoasca pana in adancuri. Ma cunosteam, dar nu destul. Asteptam pe cineva care sa ma descopere exact asa cum sunt in esenta. Asteptam... M-am asezat jos cu genunchii la gura privind fix enigma de la picioarele mele. Incercam sa cobor iar de una singura si vedeam iar siluetele acelea de multe culori invartindu-se in jurul meu. M-am oprit in loc. Aici ajunsesem si data trecuta, dar parca de data asta totul era mai clar, mai limpede. M-am hotarat ca ar trebui sa inaintez.. dar un pas gresit si am alunecat. Simteam cum ma pierd printre propriile-mi degete si nu gaseam niciun sprijin. Si deodata, privesc in sus si tot ceea ce vad sunt doi ochi caprui, limpezi, care ma priveau adanc. Citeam in ei setea de a ma cunoaste, citeam in ei curajul si parca nu imi mai era nici mie frica. Ochii aceia au fost sprijinul meu. Stiam ca numai lor pot sa ma destanui asa cum sunt defapt, pentru ca numai ei ma pot intelege si nu ma vor folosi pe mine impotriva mea. Priveam mirata in adancul lor, cum de nu le-a fost frica sa vina pana aici? Dar nu trebuia sa imi raspunda, pentru ca stiam ca ei sunt cei pe care ii asteptam de mult. Acum aveam doi ochi sinceri in care puteam sa ma pierd fara frica, si doua brate care ma tineau strans la pieptul lui si care stiam ca nu ma vor lasa sa cad niciodata. Acum eram fericita si nu imi mai era frica de ce o sa gasesc in abis, pentru ca stiam ca atat timp cat el va fi langa mine, nu pot descoperi nimic rau sau infricosator "acolo jos".

Iti multumesc sincer ca esti langa mine tot timpul!